Rezervația naturală Fântanița – Murfatlar
Pusă sub ocrotire în anul 1932, rezervația este situată la 1 km sud de orașul Murfatlar, pe partea stangă a șoselei Constanța – Ostrov și ocupă o suprafață de 82,74 ha, fiind inclusă în pădurea Murfatlar, a cărei suprafață este de 771 ha.
Începând cu anul 1962, rezervația este ocrotită de lege și adăpostește o serie de specii rare de plante și animale.
Odată cu venirea primăverii, coasta abruptă este acoperită de bogația culorilor ale numeroaselor flori ce pot trezi invidia oricarui pictor peisagist. Astfel, brandușa de primăvară, irișii sălbatici, dedițeii, zambilele sălbatice, ruscuțele sunt o adevarată încântare pentru cei ce viziteaza această rezervație. În văile ce străbat panta și care cantoneaza o pădure naturală, viorelele și toporașii sunt printre primii vestitori ai primăverii. De altfel, din rezervațtia “Fântânița” au mai fost descrise numeroase plante noi pentru știință, din care majoritatea poartă epitetul specific, derivat din numele localității Murfatlar: ruscuța, colilia, ciulinii violacei de la Murfatlar. Vegetația lemnoasa de pe vaiugile rezervației este alcatuită din stejarul pufos, stejarul balcanic, stejarul brumariu, cârpinița, scumpia, jugastrul și arțarul tătăresc. Multitudinea studiilor întreprinse au dus la descrierea din teritoriul rezervației a circa 515 specii de plante, precum și a numeroase specii de animale caracteristice zonelor de stepă dobrogeană. Printre acestea amintim două specii de dihor: dihorul de stepa și dihorul pătat și o specie de rozător mic, grivanul. De asemenea, a fost semnalată prezența broaștei țestoase dobrogene, a cărei arie de răspândire în țara noastră se limitează la câteva puncte din stepa Dobrogei, mai ales pe pâraiele împădurite ale rezervației, precum și a șarpelui de râu, șarpele cel mai mare și mai rapid din fauna noastră, alături de numeroase șopârle ce populează coasta însorită din centrul rezervației. Printre păsări putem vedea o rudă apropiată a dropiei, dar mult mai mică, ocrotită de lege: spârcaciul. Dintre numeroasele specii de nevertebrate amintim în primul rând prezența a două specii de melci rezistente la căldurile estivale din stepa dobrogeană: zebrine detrita și helicella candicans.
Numeroasele specii floristice și valoarea peisagistică a zonei fac din această rezervație un important punct de atracție pentru turiști.
Flora
În zona pădurilor se găsesc următoarele tipuri de stejar: stejarul de vară, stejarul blagun, Carpinus Orientalis, salcâmul, Gleditschia Triacanthos, Quercus Pubescens, Fraxinus Ornus, teiul argintiu etc. Comuni acestei specii sunt stejarul roşu, stejarul de iarnă, stejarul de vară. Alte specii de copaci comune sunt: Gleditschia Triacantho, scoruşul de munte, arţarul, teiul argintiu. De asemenea, carpenul, Carpinus Betulus, ulmul, Fraxinus Ornus, mesteacănul, nucul, prunul sălbatic, cireşul, părul, dudul, diverşi plopi şi salcâmi. Unii pomi nu sunt extinşi pe suprafeţe mari, cum ar fi: liliacul, caisul, laburnum, Acer Tataricum, Sophora, Corylus Colurna, Sorbus Torminalis, Ailanthus Altissima, Aesculus Hippocastanum.
Qurcus Robur (Stejarul pufos) este un arbore foios ce face parte din familia Fagaceae. Trunchiul este drept şi înalt până la 50 m, scoarţa este adâncă, de culoare brun-negricioasă. Coroana este largă, cu ramuri viguroase. Fructul este ghinda, de culoare brun-gălbuie. Trăieşte până la 500 – 600 ani, în mod excepţional atinge 2000 de ani.
Acer Campestre (jugastru) este un arbore mai scund (15 m), are frunzele cu 5(3) lobi nedinţaţi şi mici. Disamarele au aripile în linie dreaptă, astfel încât formează între ele un unghi de 180°. Produce lemn tare, folosit în căruţărie şi mânere de scule, unelte agricole etc.
Acer Tataricum (Arţarul tătăresc) este un arbore scund, ce face parte din familia aceraceelor, înalt până la 10 m, cu scoarţa netedă, de culoare cenuşiu închis. Trunchiul are un diametru de 30 cm, cu o scoarţă cenuşie – brună. Frunzele sunt late şi ovale, cu o lungime de 7 – 12 cm. Fructele aripate, roşii – purpurii.
Cotinus Coggygria (Scumpia) este un arbust mare, are frunzele alternante, ovale şi lungi, având marginea dreaptă. Florile sunt grupate în panicule, sunt gri-gălbui şi par pufoase, dând aspect de fum în jurul plantei. Planta înfloreşte în luna iunie.
Adonis Vernalis (Ruscuţa de primăvară) este o floare frumoasă, de un galben strălucitor, înfloreşte întotdeauna în preajma Paştelui. Se spune că aceste flori s-ar fi născut din lacrimile lui Hristos răstignit pe cruce. O altă legendă, mult mai veche, legată de numele latinesc al florii - Adonis Vernali - aminteşte de grecul Adonis, un vânător chipeş care s-a îndrăgostit de Afrodita. Ares, zeul războiului, îndrăgostit şi el de zeiţa frumuseţii, îl răpune, dar frumosul Adonis se transformă într-o plantă, ruşcuţa, care înfloreşte din martie până în aprilie.
Amygdalus Nana (Migdalul pitic) este un arbust de până la 1,5 m înălţime. Florile sunt roz, înfloreşte din aprilie până în mai, iar fructele au culoarea roşie.
Ranunculus Illyricus (Piciorul cocoşului) este o plantă perenă de talie mijlocie (20 – 60 cm, în funcţie de sol). Denumirea provine de la aspectul florii: rădăcina ramificată şi îngroşată seamănă cu o gheară de cocoş. Floarea este diferit colorată, în funcţie de specie: roşu, roz, portocaliu, însă, de obicei, sunt de culoare galben strălucitor. Înfloreşte eşalonat, din mai până la începutul lunii iulie.
Carduus Nutans (Ciulinul) este o plantă răspândită pe meleagurile noastre. Are o foarte mare capacitate de a proteja organismul şi de a îl ajuta să facă faţă toxinelor şi otrăvurilor. Este o plantă spinoasă ce creşte prin păşuni uscate, locuri necultivate, pe marginea drumurilor şi în câmpuri.
Carpinus Orientalis (Cărpiniţa) este un arbust indigen ce rar depăşeşte 5 m, asemănător cu carpenul dar de dimensiuni mult mai mici. Scoarţa este netedă, cenuşie, iar frunzele sunt ovale şi mici. Formează tufărişuri pe coastele însorite împreună cu stejarul pufos, vişinul turcesc, mojdreanul, scumpia. Are un temperament de lumină.
Jasminum Fruticans (Iasomia sălbatică). În limbajul simbolic al florilor, iasomia este asociată graţiei, iubirii şi bunătăţii pentru că îşi răspândeşte cu atâta generozitate parfumul. Iasomia sălbatică se dezvoltă sub forma unui arbust mic, cu ramurile colţuroase, frunze puţin încovoiate şi flori galbene, plăcut mirositoare.
Rubus Fruticosus (Murul) este un arbust viguros cu numeroase tulpini, cu ghimpi puternici, frunze cu 5 foliole, flori albe. Are calităţi curative şi acţiuni farmaceutice.
Pulsatilla Vulgaris (Dediţelul) creşte în flora spontană în pajişti de câmpie, deal sau munte, înfloreşte primăvara în martie-aprilie, în mănunchiuri, niciodată solitar. Pe cât este de frumoasă şi plăpândă, pe atât e de toxică; nu se utilizează în uz intern decât în preparate fitoterapice bine dozate, homeopate sau în uz extern. Se recoltează în scop terapeutic partea aeriană a plantei. Denumiri populare: floarea paştelui, pisicei, sufleţele, iarba vântului, floarea peştelui.
Paeonia Tenuifolia (Bujorul de stepă) este o plantă ierboasă, perenă, rară şi ocrotită. Înfloreşte începând cu a doua jumătate a lunii aprilie, până spre sfârşitul lunii mai. Aparţine familiei Paeoniaceae.
Scilla Bifalia (Vioreaua) este cea mai cunoscută şi mai îndrăgită floare. Aparţine de familia Violaceae. Caracteristica distinctă a viorelelor o reprezintă florile formate din maximum 5 segmente, situate la capătul lujerului lung. Culorile predominante la viorele sunt alb, violet şi galben.
Satureja Hortensus (Cimbrul) este o plantă perenă, din familia Lamiaceae. Nu atinge mai mult de 20-30 cm înălţime. Florile cimbrului sunt mici şi au o culoare albă sau roz palid. Cimbrul este asemănător la înfăţişare cu rozmarinul. Se foloseşte în diferite preparate culinare.
Scutellaria Lateriflora (Gura lupului) este folosită în medicina empirică pentru tratamentul convulsiilor, combaterea isteriei şi a stărilor anxioase. Datorită efectelor calmante asupra sistemului nervos şi muscular a fost folosită în medicina populară pentru tratarea rabiei, de unde şi numele „buruiana câinelui turbat“. Face parte din familia mentei şi se foloseşte în mod terapeutic.
Ajuga Chamaepitys este o specie de plantă cu flori din familia Lamiaceae. Cunoscută sub numele tămâiţa-de-câmp, planta are aceleaşi caracteristici şi proprietăţi ca şi Ajuga Reptans. Ajuga Chamaepitys poate fi găsită în Europa, partea de est a Mediteranei şi Africa de Nord.
Ajuga Reptans (Vineţica) este o plantă erbacee cu flori indigene în Europa. Această plantă este adesea folosită ca plantă ornamentală.
Hyacinthella Leucophaea (zambila sălbatică). Este o specie de plantă, cu flori în formă de clopoţel, de un albastru pal, aproape albe, cu o nuanţă de albastru. Acestea sunt grupate împreună la vârf, pe o lungime relativ mică, având un aspect pe cât de ciudat, pe atât de atractiv. Zambila sălbatică are o statură mică, de doar 15 cm înălţime.
Cornus Mas (Cornul) este o specie care provine din Europa de Sud şi Asia de sud-vest. Este un arbust cu dimensiuni de la mediu la mare sau mic, care are o înălţime de 5-12 m, cu ramuri maro închis şi crenguţe verzui. Frunzele au o lungime de 4-10 cm şi o lăţime de 2-4 cm , de forma unui oval alungit, cu marginile întregi. Florile sunt mici (cu diametrul de 5-10 mm), cu patru petale galbene, în grupuri de 10-25, apărând la sfârşitul iernii, cu mult înaintea frunzelor. Fructul este o drupă alungită de culoare roşie (2 cm lungime şi 1,5 cm în diametru), care conţine o singură sămânţă.
Crocus Sativus (şofranul de toamnă) este o plantă mediteraneană, din care se poate extrage condimentul şofran, uleiuri aromatice, precum şi numeroase alte substanţe cu utilizări în medicină şi alimentaţie. Şofranul este plantă erbacee, perenă, cultivată, ce poate atinge 30 - 40 cm în înălţime. Frunzele sale sunt lungi şi înguste. Fructele sale sunt mici şi albe. Florile sunt violete, cu linii purpurii. Creşte din tulpini subpământene (rizomi) şi aparţine speciei Crocus.
Dianthus Leptopetalu (garofiţa). Rudă cu garoafa, garofiţa este o floare frumoasă, pe care o găsim în grădina românească în aproape toate culorile (alb, roşu, mov, roz etc.).
Fauna
Rezervaţia Fântâniţa se întinde pe o coastă abruptă, străbătută de văi înguste şi puţin adânci şi adăposteşte peste 500 de specii de plante, caracteristice zonei de sud a Dobrogei, predominând elementele pontice, urmate de cele balcanice, continentale, submeditera-neene şi eurasiatice. Fauna conţine numeroase specii de animale caracteristice zonelor de stepă dobrogeană.
Valoarea remarcabilă a sitului este dată de prezenţa speciilor de ornitofaună protejate la nivel internaţional, a speciilor submeditera-neene, balcanice şi pontice de mamifere şi reptile şi a speciilor de nevertebrate, mai ales lepidoptere de o maximă valoare.
Erithacus Rubecula (măcăleandrul, guşa roşie). Penajul la ambele sexe este cafeniu cu o pată ruginie pe piept. Cuibăreşte în scorburi sub maluri ori trunchiuri căzute. Cuibul cuprinde 5-6 ouă albastre, pătate cu ruginiu; femela cloceşte singură, timp de 13-14 zile. Iarna se aud adesea cântând în locurile unde s-au instalat.
Sturnus Vulgaris (graurul). Coloritul corpului este negru, cu chenare mai deschise la penele spatelui şi cu reflexe intense verzi şi violacee pe cap şi piept. Cuibăreşte în scorburi, dar şi în găuri de ziduri, stuful acoperişurilor, stâlpi de beton. Ponta, depusă prin aprilie, este formată din 5-7 ouă albastre-deschis, a căror incubaţie de 13-14 zile, este efectuată de ambii parteneri. Cresc şi două generaţii de pui pe sezon. Populaţiile din nordul arealului se retrag iarna spre sud-vestul Europei. Cârduri mari se întâlnesc şi iarna, îndeosebi în sud-estul ţării, mai ales ca păsări venite din nord. Imită cântecele altor păsări.
Cuculus Canorus (Cucul). Cucii fac parte din familia Cuculidae, semănând cu vrabia. Sunt păsări zvelte, de dimensiuni medii. Se hrănesc cu insecte, larve de insecte, dar şi cu fructe. Multe specii îşi depun ouăle în cuiburile altor păsări, însă majoritatea cucilor îşi cresc singuri puii.
Accipiter Gentilis (uliu porumbar). Are o lungime de 50-60 cm. Este un răpitor de talie mijlocie. Coloritul penajului este cafeniu-cenuşiu pe spate, pieptul fiind cafeniu deschis cu dungi transversale întunecate. Atacă păsări şi mamifere mici. Cuibul cuprinde 3-5 ouă albe-albăstrui. Clocitul este efectuat mai mult de către femelă, timp de 35-38 de zile. Masculul o aprovizionează cu hrană. Atacă premeditat, folosind tactici foarte diferite, în funcţie de pradă sau de locul unde se află.
Accipiter Nisus (uliu păsărar). Este o specie rară de pasăre clocitoare. Masculul are penajul spatelui cenuşiu închis, iar femela, cafeniu. Pe piept, masculul are dungi transversale roşcate, iar femela cafenii. Ponta cuprinde 3-5 ouă albicioase, pătate cu brun, fiind depusă în luna mai. Clocitul este efectuat mai mult de femelă şi durează 32-35 de zile. Seamănă cu uliul cu picioarele scurte, dar se deosebeşte de acesta mai ales prin culoarea irisului, care este galben şi nu oranj.
Pica Pica (coţofana). Coţofana are penajul negru, cu alb pe umeri şi piept, iar coada este neagră cu reflexe verzui. Strict sedentară, face un cuib sferic, din spini, cu intrări laterale, tapisat în interior cu lut. Ouăle, în număr de 5-7, sunt depuse în aprilie, au coloritul verzui şi sunt pătate cu brun. Femela le cloceşte singură, aproximativ 17-18 zile.
Turdus Merula (mierla, mierla neagra). Are o lungime de 27 cm. Masculul este negru, femela cafeniu-închis. Cuibăreşte la mică înălţime de sol, în tufişuri, boschete; foloseşte şi lut la construcţia cuibului. Ponta completă se întâlneşte încă din luna aprilie, mai ales la populaţiile din parcurile oraşelor. Cele 4-5 ouă albăstrui-verzui, stropite cu brun, sunt clocite de femelă timp de 14-15 zile. Pe vară apar 2-3 rânduri de pui.
Upupa Epops (Pupăza). Este denumită popular şi cucul armenesc. Are o lungime de 28 cm. Ca semn distinctiv are o creastă în creştetul capului alcătuită din pene portocalii şi negre în vârf. Aripile sunt în dungi alb cu negru, iar restul trupului, de un galben-portocaliu. Pupăza îşi face cuibul în scorburi pe care nu le căptuşeşte. Femela depune până la 8 ouă, iar perioada de incubaţie este de 16 zile. Puii ies pe rând şi sunt hrăniţi de ambii părinţi.
Perdix Perdix (potârnichea). Coloritul este cafeniu-deschis, cu gâtul şi guşa cenuşii. Pe albul pieptului, se află o pată cafenie-închisă, mai pronunţată la mascul. Cuibăreşte în ierburi, pe sol; ouăle verzi-gălbui sau brun-măslinii, în număr de 10-20 sunt depuse în mai şi sunt clocite numai de femele. Deşi sedentară, în lipsa hranei potârnichea hoinăreşte de la un loc la altul.
Ablepharus Kitaibelii (şopârla mică). Lungimea totală 8-12 cm, din care coada 5-7 cm. Picioarele scurte şi subţiri, orificiul urechii evident. Solzii corpului, netezi, foarte laţi. Este foarte agilă, greu de văzut şi de prins. Merge şi aleargă prin mişcări laterale ale trunchiului şi cozii. Este activă în special în primele ore ale dimineţii şi înainte de apusul soarelui. Femela depune până la 15 ouă. În captivitate se îmblânzeşte destul de uşor, se hrăneşte cu râme, muşte, păianjeni.
Apodemus Sylvaticus (şoarece de pădure). Laba posterioară 20-25 mm; coada cu 120-170 inele solzoase, greutatea 18-25 g. Abdomenul şi picioarele albe. Spatele mai mult sau mai puţin roşcat, pe piept, o pată galbenă, mai mult sau mai puţin evidentă. Se caţără bine pe copaci. Se hrăneşte în general cu seminţe, fructe sălbatice şi mai rar cu boabe de cereale. Îşi sapă galerii adânci de 30-50 (70) cm, în special pe sub rădăcinile arborilor şi tufişurilor. Femela naşte câte 4-6 pui, de 3-4 ori pe an.
Lepus Europaeus (iepurele de câmp). Capul şi trunchiul 600-700 mm; coada 75-100 mm; laba posterioară 135-150 mm; urechea 120-140 mm; craniul 85-95 mm; greutatea 3-5 kg. Spatele cafeniu-gălbui, pătat cu negru. Abdomenul albicios. Gâtul galben-cafeniu. Coada, deasupra, cenuşie întunecat cu aspect de pată neagră, dedesubt albă.
Erinaceus Europaeus (ariciul). Lungimea corpului 220-300 mm; coada 20-45 mm; laba posterioară 40-45 mm; craniul 55-65 mm. Corpul îndesat şi scurt. Urechile late. Ochi negri şi mici. Faţa galben-albicioasă sau galben-roşcată.Ţepii la vârf şi mijloc, cafenii întunecat, iar în rest gălbui. Femela este ceva mai mare decât masculul, cu mustăţile mai ascuţite, corpul mai puternic, culoarea mai deschisă şi mai cenuşie. Puii la naştere cu ţepi albicioşi. Hibernează din toamnă până în martie. Femela adultă naşte, după 3 săptămâni, 3-8 pui mici. Aduce reale servicii agriculturii, distrugând o mare cantitate de insecte, viermi şi coropişniţe.
Spermophilus citellus (popândăul). Capul şi trunchiul 180-230 mm; coada 50-70 mm; urechea 10 mm; laba posterioară 35-40 mm; greutatea 240-340 g. Capul mai mult sau mai puţin rotund, cu urechi mici. Buzele, bărbia şi gâtul alburii. Fruntea şi creştetul capului cu un amestec de galben-roşcat şi cafeniu. Mustăţile şi unghiile sunt negre. Îşi sapă galerii lungi de 30-40, uneori 150 m adâncime, unde îşi adună provizii pentru iarnă. Vara se hrăneşte cu tot felul de seminţe, rădăcini, boabe de cereale, rar consumă şi hrană animală. Înmulţirea, primăvara (martie-aprilie). Femela naşte o dată sau de două ori pe an, câte 3-8 pui.
Vormela Peregusna (dihorul patat). Capul şi trunchiul 32-38 cm; coada (fără perii terminali) 15-20 cm; talpa posterioară (fără gheare) 4-5 cm. Coada stufoasă; urechile destul de mari şi rotunjite la vârf, pe margini albe. Capul roşcat închis. Deasupra ochilor o fâşie transversală albă. Pe laturile gurii alb. Abdomenul negricios. Coada cenuşie. Este tipic de stepă, evitând locurile arate, întâlnit rar şi prin văile râurilor, pe lângă aşezările omeneşti, prin grădini, hambare, şire de paie. Vizuina şi-o sapă folosind adesea galerii de popândău. Se hrăneşte cu rozătoare, păsări, şopârle; vara mai mult cu popândăi. Împerecherea, prin martie. Femela, după 8 săptămâni, naşte 4-8 pui.
Mustela Eversmanni (dihorul de stepă). Capul şi trunchiul 35-38 cm; coada 12-16 cm; greutatea 0,7-1,3 kg. Specia asemănătoare cu Mustela putorius , cu blana însă mai deschisă la culoare. Spatele cafeniu-gălbui; abdomenul uşor întunecat. Sub ochi o pată mai întunecată. Răspândit în partea estică a Europei şi vestul Asiei; preferă stepa. La noi cunoscut numai în Dobrogea.
Mesocricetus Newtoni (grivanul). Se găseşte numai în Dobrogea.
Talpa Europaea (cârtiţa, sobolul). Lungimea corpului 125-150 mm; coada 25-28 mm; laba posterioară 15-19 mm; craniul 30-38 mm. Corpul scurt, gros, cilindric. Ochii, negri-abanos, se confundă cu culoarea blănii, mici cât un grăunte de mac. Coada scurtă. Părul în general cafeniu întunecat, cu reflexe albăstrui sau albe. Unele exemplare sunt negre, cu pete albe şi foarte rare cazuri de albinism. Trăieşte numai în subteran, într-o galerie complicată, ce se recunoaşte în afară prin muşuroaiele de pământ.
Spalax Leucodon (orbetele). Corpul are lungimea de 18-27 cm şi greutatea de 140-220 g. Este acoperit cu o blană deasă, mătăsoasă, de culoare cenuşie-roşcată. Picioarele, foarte mici în comparaţie cu corpul, sunt prevăzute cu unghii puternice, adaptate pentru săpat. Este perfect adaptat la viaţa subterană, trăind aproape exclusiv în galeriile sale. Fiecare individ îşi sapă o reţea proprie şi complicată de galerii. Cuibul pentru pui are diametrul de circa 30 cm şi este căptuşit cu ierburi. Pentru săparea galeri-ilor foloseşte ghearele şi dinţii. Se hrăneşte exclusiv cu ierburi şi cu rădăcini. Primăvara are loc împerecherea, prilej cu care ies la suprafaţa solului, mai ales masculii. Scoate o singură generaţie de 2-4 pui pe an. În restul timpului trăieşte solitar. Figurează pe lista de hrană a vulpii, a dihorului si a răpitoarelor de noapte.
Coluber Jugularis (şarpele rău). Neveninos, cu atitudini de cobră, folositor în combaterea biologică a rozătoarelor de câmp.
Testudo Graeca (ţestoasa de uscat dobro-geană). Lungimea 15-27 cm. Masculii se disting de femele prin coada mai lungă şi mai tare, prin mărimea scobiturii posterioare a plastronului, prin solzul supracodal foarte bombat. Carapacea galbuie-întunecat, cafenie uniform sau măslinie, fiecare placă fiind mărginită de pete negre, neregulate. Preferă terenurile uscate, cu tufişuri bogate, de silvostepă, fiind iubitoare de caldură. Se hrăneşte cu vegetale, rădăcini, râme. Femelele depun, prin mai-iunie, 4-12 ouă sferice, albe, care se clocesc în 70-80 zile. Se comportă bine în captivitate. Trăieşte 90-125 ani. Este ocrotită de lege şi declarată monument al naturii.
Zebrina Detrita este o specie de melc de pământ, o moluscă gastropodă terestră din familia Enidae.
Carpocoris Mediterraneus este o specie de insectă din familia Pentatomidae. Aceasta este larg răspândită în zona mediteraneană. Este un vegetarian polifag.
Ephesia Fulminea (Molia). Familia Noctuidae. Această familie este cea mai mare din grupa lepidopterelor şi are aproximativ 20.000 de specii. Cele mai multe molii sunt de la gri la maro, cu linii sau pete pe aripile lor. Unele specii sunt viu colorate. Dimensiunea lor variază, iar cele mai multe specii sunt de marime medie, cu aripile de 2-4,5 cm. Când sunt în repaus, cele mai multe specii de adulţi îşi ţin aripile deasupra corpului, ca un acoperiş. Sunt de obicei noctur-ne, deşi unele specii sunt diurne. Cele mai multe larve se hrănesc cu frunze moarte, licheni, ciuperci, multe dintre ele fiind dăunători.
Acrotylus Insubricus. Este una dintre cele mai lacome insecte, devorând zilnic o cantitate de hrană egală cu greutatea sa. Adulţii cântăresc 2-3 grame, iar lungimea nu depăşeşte 50 mm.
